Obscuritatea unor amintiri

 In jurul meu pluteste un miros placut,tomnatic,de ploaie si frig...lumea parca a facut un dus rece ca sa te revigoreze,dar totusi dupa cateva minute totul reprinde acel sentiment fad de monotonie.
 Afara e frig si in casa e cald,dar parca simt stropii reci de ploaie direct pe suflet cand ma uit la cer si luna nu-mi mai vorbeste ca mai de mult,de ceva vreme tace si parca noptile sunt goale si lungi,chiar apasatoare fara conversatiile noastre.Stelele nu imi mai zambesc ca mai de mult si se lasa pacalite de alte voci acum,alte voci naive pline de speranta si imi aduc aminte cum imi straluceau...parca straluceau pentru mine. O lume intreaga era geloasa,luna imi vorbea,stelele imi straluceau,dar azi eu sunt cea geloasa,geloasa pe viata celor in care monotonia nu a intrat insotita de ganduri,de griji,de viitor,celor care cred ca ziua de maine e o speranta si cea de azi un cadou.
 DE CE AM UITAT SA SPER PENTRU ZIUA DE MAINE? DE CE AZI NU MAI E UN CADOU CA IN TRECUT?
Azi duc dorul noptilor lungi de vara cand stateam sub clarul lunii,azi e toamna iar si fac inventarul monotoniei mele :

1. tavan alb-murdar(a trecut timpul peste el)-bifat
2. nu tu chef de scoala-bifat 
3. soarele care inca doarme-bifat

   In coltul camerei inca zac ca amintire o pereche de papuci roz,amintirea verilor de neuitat:))ar fi trebuit sa ii arunc de mult,dar de ce as face asta? Sunt acolo si imi amintesc de copilul acela naiv care zbura afara cand soarele adormea <3 si astepta tacut ca luna sa vina iar ca sa-i povesteasca de ceea ce a vazut prin alte locuri si cum zboara ea si aduna plansete,zambete,saruturi dulci,lacrimi de adio,vise si idealuri de la oamenii pe care-i vede,iar stelele ca niste mici licurici sa lumineze intunericul cunoasteri mele.
     Si nu inteleg de ce am uitat sa vorbim aceiasi limba,de ce am devenit asa preocupata de mine si am uitat sa ii povestesc lunii ce am vazut si stelelor sa le admir frumusetea de neatins,am uitat sa tind sa ating stralucirea lor feeerica si sa sarut cu buzele cunoasterea de neajuns.
     Azi ma multumesc sa simt adierea rece a vantului si sa simt gustul salciu al lumii in care m-am format.
      Camera e goala si totusi nu-i ...in bezna camerei mele straluceste o lumina a sperantei,un chip dulce cu ochii plini de lumina,dar i-s ochii atat de negri ca-mi pare ca sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste vai.Atat de naiv,inocent copil al noptii,tu poti iubi si lumea mea si a ta umpland-o de intuneric si ferind-o de lumina altora.
      E in camera mea...uneori stralucea jucandu se cu mine,dar azi sta distrat in coltul camerei.E satul si-l cred,satul sa nu am timp de el,sa-l dau pe prieteni falsi si valori morale perfide,as vrea sa-i zic sa imi e dor de el si inca il astept cu bratele deschise sa alunge lumina altora din fata mea si sa ma cufunde in intunericul fericiri noastre,dar deja e prea tarziu.
     Ma cuprinde in brate cand mi-e greu ,din mila,in amintirea anilor trecuti,la fel cum cersetorului din colt i se mai arunca cate o paine in amintirea mamei lui ce de mult a fost o vestita profesoara.
     Neintinat copil coboara iar spre mine si invata-ma sa iubesc si ochi si flori,si buze si morminte,caci tu le iubesti,un izvor al puterii nemarginite.
      Noaptea e mai rece si geamurile sunt aburite,doar picuri de ploaie mai linistesc cate o imagine insipida.
     Noaptea e mai grea,noaptea-i mai lunga,iar copilul din colt sta vorbind cu luna si facandu-mi in ciuda.