Din jurnalul unei timide
Cand vantul suna cu jale,sufletele noastre isi urmeaza calea
Am avut destule zile in care ma luptam sa inteleg de ce unii imi vor raul,de ce vad o amenintare tocmai in mine,adica eu niciodata nu cred ca am excelat in ceva…mereu am fost destul de invizibila,iar in general oamenii ma observau doar atunci cand nu aveau cu cine vorbi.Ma multumeam cu statutul meu de om invizibil…eram prea timida sa pot ocupa alt statut,imi tremura picioarele si acum cand ma gandesc ca ar trebui sa fac fata unui grup mai mare de oameni necunoscuti…
Mi-e frica si acum cand ma simt singura,cand ma simt vulnerabila,atunci cand nu am alaturi de mine un prieten…mi-e frica sa rad,sa-mi spun parerea,mi-e frica sa privesc…pe scurt,mi-e frica sa gandesc.
Nu-i asa de rau pe cum pare,ma cam multumesc cu personalitatea mea timida.Ii observ pe toti,am invatat sa dau importanta si celor mai mici detalii aflate despre o persoana,iar pe partea cealalta nimeni nu stia nimic despre mine,nimeni nu ma stia si deabea daca stiau cum ma cheama.
Singurul moment cand regret acest statut e atunci cand ma indragostesc de un baiat mai popular,atunci nu pot face nimic,tot ce-mi ramane de facut e sa-mi spal mereu gustul amar cu care raman in gura,sa-mi spal sperantele desarte si visele spulberate cu ganduri de genu : “Oricum nu as fi facut fata lumii lui”,”Oricum nu m-ar fi iubit si ar fi plecat cu prima frumusete ce-i iesea in cale” sau “Sunt o gramada de fete frumoase ce-l plac…de ce m-ar observa tocmai pe mine?”.
Si eu raman sa aberez in continuare cu gandul la el,chiar daca el abea isi aminteste cum ma cheama sau ca m-a salutat in fuga azi…eu raman suspinand a deznadejde si a disperare,in timp ce el se bucura de toti oameni care se imping sa-i fie alaturi si sa-l urmeze oriunde fara intrebari…
Cateodata ma intreb daca am fi format un cuplu frumos,oare i-ar fi placut plimbarile lungi prin parc,i-ar fi placut sa ma prinda in brate cand eram suparata,si-ar fi dat seama cand mi-e dor de el sau daca si-ar fi amintit de mine seara si mi-ar fi trimis un mesaj de noapte buna…raman doar intrebari,deoarece e mult prea mult pentru mine ca un vis sa devina realitate.
Am avut destule zile in care ma luptam sa inteleg de ce unii imi vor raul,de ce vad o amenintare tocmai in mine,adica eu niciodata nu cred ca am excelat in ceva…mereu am fost destul de invizibila,iar in general oamenii ma observau doar atunci cand nu aveau cu cine vorbi.Ma multumeam cu statutul meu de om invizibil…eram prea timida sa pot ocupa alt statut,imi tremura picioarele si acum cand ma gandesc ca ar trebui sa fac fata unui grup mai mare de oameni necunoscuti…
Mi-e frica si acum cand ma simt singura,cand ma simt vulnerabila,atunci cand nu am alaturi de mine un prieten…mi-e frica sa rad,sa-mi spun parerea,mi-e frica sa privesc…pe scurt,mi-e frica sa gandesc.
Nu-i asa de rau pe cum pare,ma cam multumesc cu personalitatea mea timida.Ii observ pe toti,am invatat sa dau importanta si celor mai mici detalii aflate despre o persoana,iar pe partea cealalta nimeni nu stia nimic despre mine,nimeni nu ma stia si deabea daca stiau cum ma cheama.
Singurul moment cand regret acest statut e atunci cand ma indragostesc de un baiat mai popular,atunci nu pot face nimic,tot ce-mi ramane de facut e sa-mi spal mereu gustul amar cu care raman in gura,sa-mi spal sperantele desarte si visele spulberate cu ganduri de genu : “Oricum nu as fi facut fata lumii lui”,”Oricum nu m-ar fi iubit si ar fi plecat cu prima frumusete ce-i iesea in cale” sau “Sunt o gramada de fete frumoase ce-l plac…de ce m-ar observa tocmai pe mine?”.
Si eu raman sa aberez in continuare cu gandul la el,chiar daca el abea isi aminteste cum ma cheama sau ca m-a salutat in fuga azi…eu raman suspinand a deznadejde si a disperare,in timp ce el se bucura de toti oameni care se imping sa-i fie alaturi si sa-l urmeze oriunde fara intrebari…
Cateodata ma intreb daca am fi format un cuplu frumos,oare i-ar fi placut plimbarile lungi prin parc,i-ar fi placut sa ma prinda in brate cand eram suparata,si-ar fi dat seama cand mi-e dor de el sau daca si-ar fi amintit de mine seara si mi-ar fi trimis un mesaj de noapte buna…raman doar intrebari,deoarece e mult prea mult pentru mine ca un vis sa devina realitate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu