Memories

                Dacă aș fi știu că aceea urma să fie ultima zi în care puteam să-ți zic fără regrete "Te iubesc!" ,poate aș fi făcut-o,poate mi-aș fi lăsat iar capul pe umărul tău și m-aș fi oglindit în gândurile mele pierdute.Am fi stat ca mai de mult,doar noi amândoi.Ce zile frumoase,parcă retrăiesc fiecare clipă ca un uragan de sentimente,contopite cu niște cuvinte mult prea anxioase.AUU.Doar sentimente.

               Nu m-am gândit că vreodată te voi simpatiza,dar până la urmă s-a întâmplat. Simțeam mirosul de parfum,mi se impregna ușor în minte,iar cînd închideam ochii te vedeam refugiat în mintea mea.Și Doamne,străluceai!Erai ascuns într-o margine a minții mele,nu vroiam să recunosc,dacă stau și mă gandesc nici acum nu reușesc să recunosc.Nu pot rosti cele 2 cuvinte,nu mă pot gândi că ți le voi rosti vreodată.Nuu.Gata,Maria,trezeștete la realitate!Scuze e doar o expansiune a mentalității mele mult prea voatile.

               Credeam că totul se va schimba odată ce ne vom întoarce,dar de unde,amintirea ta persistă ca un miros de mahala.Trăiesc necontenit în trecut și unii oameni(foarte rar întâlnești oameni cărora chiar să le pese,care să observe ce e cu tine și care să te bage în seamă și pentru altceva decât propria lor mulțumire sufletească de a fi populari.) mă întreabă ce am,iar eu răspund ca întotdeauna:"Nu am nimic,sunt bine!...Nu te mint,sunt OK.".LOL.Și ei chiar mă cred,la modul că îmi răspund sec:"Aaa...ok...nici nu ai avea motive să fi suparata,nu?".Da,chiar nu am motive,chiar nu se schimbă toți în jurul meu,iar eu ramân ,utopic,neschimbată.Dar nah,sunt născută și făcută pentru a suporta,nu?Aaa.Nu?Eh...doar detalii,oricum fiecare e trist în sinea lui.

              Fiecare amintire e ca o doză seacă de morfină.Îmi administrez singură morfină.Doamne,ce sadic.Mă simt stricată de o demență grotească,cu o inimă străpunsă deziloric de țepi de oțel,cu trup viu,dar totodata mort și singurul lucru ce mă înconjoară e decorul mortifier.

              Buff!!Iar am cazut,o fac cam des,ma stric prea repede,raspund prea încet.Lumea mea se pierde și toate astea doar din vina unui amalgam de sentimente.Aș vrea să nu simt totul diferit de restul,aș vrea să fiu simplă,dar de unde,lumea mea e mult prea complexă pentru a fi simplă,lumea mea se bate cap în cap cu lumea altora.

Dar totuși ,TU,cum ai ajuns acolo unde niciun suflet nu a mai ajuns de mult,cum ai spart blocul de gheață ce păstra tainic povestea unei copile aduse de vreme.O copilă ce privește prin ochii unei bătrîne triste,cu ochii încețoșați și planși.O bătrână tânără care visează zi și noapte cu un suflet vechi și ruginit de prea multe ploi seci,ploi care au stricat-o.

             Curios,atâta durere fără pic de motivație concretă.Am găsit și vinovatul/a pentru dorința aceasta arzătoare de a urî lucruri și oameni.Durere,nenorocită!

              Ar trebui să-ți mai spun multe,dar cu cît spun mai multe ,cu atât ești mai aproape de a afla cine ești,mulți vor crede,dar însa unul va ghici.Povestea mea e despre TINE.Un baiat cu ochii...neh...ti-ai da seama,prefer să rămâi anonim și întipărit în mintea mea,decît să se afle cine ești.

               Defapt știi , personajul,personajul pe care-l evoc e doar în imaginația mea,căci el a murit odată cu revenirea noastră acasă.Rămâne doar o amintire a ceea ce ar fi putut să fie dacă nu mă pierdeam în orgoliu,detalii,lumea reală,complexitatea vieții,nu știu.

P.S.Chiar dacă nu ți-am zis asta niciodată,de fiecare dată cînd te vedeam zâmbind mă îndrăgosteam și mai tare de tine.

OB